Marea Bariera de Corali

Marea Barieră de Corali este cel mai mare sistem de recif coraligen din lume cuprinzând aproximativ 3000 de recifuri şi 300 de insule ce se întind de-a lungul a 2600 kilometri şi acoperă o suprafaţă de 344,400 km². Reciful este situat în Marea Coralilor în apropiere de coasta Queensland-ului din nord-estul Australiei.

Pentru a face faţă competiţiei nemiloase şi pericolelor ce domnesc pretutindeni în recif, unele vieţuitoare, separate adesea de multe trepte pe scara zoologică, sunt gata să accepte „căsătorii din interes", adică asocieri (termenul general este „simbioză") care, cel puţin la prima vedere, par de-a dreptul ciudate. Aşa este convieţuirea dintre speciile de peşti-clovn (genul Amphiprion, familia Pomacentridae) şi marile actinii numite şi anemone, cu tentaculele garnisite de celule urzicătoare (nematociste), capcane mortale pentru speciile care formează zooplanctonul, dar şi pentru majoritatea peştilor de dimensiuni mai reduse. Peştii clovn par să se bucure de o imunitate totală faţă de veninul din tentaculele anemonei, acestea transformându-se într-un adăpost pe care peştii nu-l părăsesc niciodată.

•Este o asociere fascinantă între un celenterat, din încrengătura Cnidaria, aflat abia pe treapta a doua a metazoarelor, imediat după spongieri (bureţi), şi un animal vertebrat, un peşte. Cum a fost ea posibilă? Ipoteze dintre cele mai fanteziste s-au succedat de-a lungul anilor. Astăzi este acceptată părerea că peştii Amphiprion izbutesc să se protejeze de efectul urzicant al tentaculelor anemonei printr-un strat gros de mucus care le acoperă întreaga suprafaţă a corpului. Dacă acest strat de mucus se subţiază sub o anumită limită sau dispare, peştele este pierdut. Paralizat imediat de veninul celulelor urzicătoare, el este devorat. Dar astfel de situaţii sunt, se pare, destul de rare. În mod obişnuit, peştii-clovn stau aproape permanent printre tentaculele anemonei sau în preajma acestora, dar se refugiază grabnic în mijlocul lor, de îndată ce apare un potenţial prădător.


Pop Adrian , Pop Anca.

Yeti

Yeti mai este numit „Omul zăpezilor”.

Conform descrierilor celor care pretind că l-au văzut, are mărimea unui om (1,50-1,80m), iar corpul său este acoperit cu păr de culoarea ruginie, uneori chiar gri. Capul este de formă conică, cu bărbia proeminentă și gura lipsită de buze. Picioarele sale sunt scurte dar late, iar cel de-al doilea deget este mai lung decât degetul mare, ceea ce face urmele sale să fie foarte ușor diferențiate de cele omenești.

Zonele în care făptura este semnalată au o densitate a populației foarte mică, așa că întâlnirile cu Yeti sunt rare. Totuși, au existat câteva cazuri, pe care le relatăm în continuare.

În august 1948, un nepalez cu cei doi fii ai săi se aflau pe un platou situat la 6000 metri, unde căutau o plantă medicinală rară, cu efect tonifiant. Într-o dimineață, unul din copii, plecat singur prin pădure, a auzit foșnete în tufișuri, însoțite de un fel de mormăit înfiorător. Speriat, băiatul a făcut câțiva pași timizi spre locul de unde venea zgomotul. Dar brusc vântul și-a schimbat direcția, iar nasul copilului a fost asaltat de un miros insuportabil. După câteva clipe, el a văzut o siluetă uriașă alergând foarte repede. Făptura ducea la om, dar avea corpul acoperit în întregime cu blană maro închis. Nu i-a zărit chipul, dar i-a remarcat umerii largi, precum și mersul foarte ciudat, alcătuit dintr-o alternanță de pași și salturi. Când s-a întors la locul de popas i-a povestit pățania tatălui său, și atunci a aflat că făcuse cunoștință cu Yeti, Omul Zăpezilor.

În timpul unei expediții pe muntele Everest, în anul 1954, o echipă de cercetători descoperea o serie de picturi înfățișându-l pe Omul Zăpezilor. Dar nici urmă de ciudatul personaj. Cu toate acestea, nu mică le-a fost surpriza cercetătorilor să descopere în zăpadă un scalp de Yeti, rezultat probabil, dintr-o luptă pe viață sau pe moarte între doi masculi. A doua zi de dimineață, membrii echipei de specialiști aveau să descopere în zăpadă niște urme uriașe de pași, de o formă cel puțin bizară. Așa a fost posibilă prima experiență medicală a unor urme concrete ale celebrului Yeti.

În anul 1967, americanul Roger Patterson a avut și el plăcerea de a se întâlni cu Yeti, în timp ce hoinărea prin sălbăticia Munților Sierra Nevada, în nordul Californiei. Mai mult, el l-a făcut imediat înconjurul lumii. Masiva creatură, acoperită în întregime cu blană, privea direct spre obiectiv, mirată dar nu speriată, poate cu reproș pentru atentatul la intimitatea sa. După câte se pare, a fost deranjată în timp ce pescuia într-un râu, la marginea unei păduri. Specialiștii au parcurs imediat la analiza fotografiei și, practic , este vorba doar despre prima poză în care era surprins chipul acestei enigmatice vietăți, toate celalalte fotografii anterioare arătând doar urme, adâncite în noroi sau zăpadă.

Dată fiind raritatea situațiilor în care a fost văzut, specialiștii au tras concluzia că Yeti are o mobilitate excepțională, putând parcurge câțiva zeci de kilometri într-o zi, precum și o abilitate diabolică în a se feri de prezența oamenilor. Trăiește doar în munți, la înălțimi foarte mari, în zonele de nepătruns, și coboară în locuri accesibile oamenilor doar atunci când pe teritoriile sale nu mai găsește suficientă hrană. De aceea poate fi văzut atât de rar. Dar recent, în nord-estul Indiei, au fost descoperite două fire de păr, lungi de 33 respectiv 44 de milimetri, pe care specialiștii au fost incapabili să le asocieze cu vreo specie cunoscută de mamifer. În urma analizării minuțioase a mostrelor, zoologii au decretat că aceasta aparține unei specii necunoscute de primată, de statură foarte mare, al cărui mediu de viață este unul foarte aspru, și au recunoscut că este posibil să fie vorba chiar de Omul Zăpezilor.

În căutarea lui Yeti s-au organizat multe expediții și s-au scris multe cărți despre el. Misterul acestei creaturi nu a fost dezlegat încă în totalitate, dar nici mult nu mai este.

Covaciu Dan.

Ziua Pamântului

În fiecare an, ziua de 22 aprilie se sărbătorește Ziua Pământului, ziua când s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător. Această mișcare s-a născut în SUA într-o perioadă cînd au avut loc mai multe evenimente deosebite, printre care înăbușirea prin folosirea armelor de foc a revoltei unor studenti împotriva războiului din Cambodgia, ”Masacrul din 4 mai”, apariția fibrelor optice, succesul melodiei “Bridge over Troubled Water”, ultimul album al formației Beatles, moartea lui Jimmy Hendrix, un accident nuclear în Carolina de Sud la centrala nucleară din Savannah River din apropierea orașului Aiken (nerecunoscut timp de 18 ani), poluarea foarte mare cu gaze și fum, considerată ”semn al prosperității”. Despre mediul înconjurător a început să se vorbească din ce în ce mai des.

Ziua Pământului a fost fondată de senatorul american Gaylord Nelson, în anul 1970^[1], cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care il arată față de mediu. Ziua Pământului a fost celebrată în primul an de circa 20 milioane de cetățeni americani, în marea lor majoritate tineri și foarte tineri. După 2 decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de țări^[2] au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre.

Google a sărbătorit de asemenea acest eveniment cu un logo special:

Tut-ankh-Amon

Biografie

Tutankhamon, mai corect Tut-ankh-Amon, sau pe numele lui adevarat Tutankhaton Tut-ankh-Aton (n. 1341 î.Hr. - d. 1324 î.Hr.) a fost un faraon din dinastia a 18-a, conducătorul Egiptului între anii 1333 î.Hr. - 1324 î.Hr., urcând pe tron la 9 ani. El este fiul faraonului Amenhotep IV (Akhenaton) şi al reginei Kiya, făcând parte din Noul Regat, dinastia a 17-a, numită şi Epoca de aur a faraonilor.

Băiatul faraon s-a născut în anul 1341 î.Hr. în oraşul Aketaton ("Orizontul lui Aton"). Doi ani mai târziu, fratele său mai mare, Smenkhkare, moare, tronul revenindu-i lui.

Numele oficial Tut-ankh-Amon era Nebkheperure numele Tutankhamon fiind unul foarte personal şi mai puţin important.

Celebritatea postumă a lui Tutankhamon se datorează mormântului său din Valea Regilor de lângă Teba, descoperit în 1922de britanicul Howard Carter, singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat neprofanat şi nejefuit

Moartea

Faraonul şi soţia sa

Tutankhamon a murit la vârsta de 18 ani. Se presupune că ar fi fost ucis printr-o lovitură la cap. Suspectul principal ar fi fost Ay, succesorul său, al cărui motiv consta în preluarea tronului. O radiografie indică un cheag de sânge în craniul său.

În anul 1925, mumia lui Tutankhamon a fost deschisă şi analizată de către echipa lui Howard Carter. În 1969 şi 1986, ea a fost supusă razelor X; în anul 2005, mumia a fost testată cu scanerul. Radiografiile indică mai multe fracturi, dar se presupune că acestea au fost produse de către echipa lui Carter. Radiografiile arată că Tutankhamon era sănătos şi nu avea nicio urmă de infecţie, ceea ce indică faptul că el nu a murit din cauze naturale. O radiografie a capului său prezintă un cheag de sânge în zona cefei, ceea ce ar dovedi presupusa lovitură la cap.

Dar cine a fost ucigaşul? Mulţi consideră că suspectul principal era chiar soţia sa, Ankesekhamon. În apropierea mumiei sale s-au găsit doi fetuşi morţi, probabil fii săi (unul ar fi murit la naştere; celălalt - la câteva zile după naştere).

O tomografie a mumiei indică faptul că Tutankhamon avea coloana strâmbă, ceea ce ar putea însemna că faraonul nu-şi putea mişca capul. Acest fapt ar putea reprezenta cauza care a dus la moartea fiilor săi. O variantă este aceea că faraonul ar fi fost ucis de către soţia sa deoarece nu putea să aibă copii sănătoşi din cauza stării sale de sănătate.

Partea de jos a usii fusese refacuta, ceea ce insemna ca era posibil ca mormantul sa fi fost pradat si sa fie acum gol.

Usa a fost inlaturata, molozul si pietrele au fost curatate, scotand la iveala un pasaj lung, in panta. La capatul lui era inca o usa sigilata. Cei doi egiptologi au fost probabil cuprinsi de fiorii anticiparii cand s-au aflat in fata ei, pentru ca acea intrare urma sa dezvaluie fie implinirea, fie zadarnicia vechilor si dragilor lor visuri.

Dupa trei saptamani, pe 26 noiembrie, Carter a inceput investigatiile. Mai intai a perforat cu grija coltul din stanga sus al usii si a introdus prin gaura facuta o vergea de fier pentru a verifica daca mai exista piedici. Apoi a marit gaura, a introdus o lumanare si s-a uitat inauntru.

ue un an.

Valea regilor

În 1860, în timpul săpăturilor arheologice din Valea Regilor, marchizul Agrain, egiptolog, a descoperit un inel ciudat fabricat din gresie neagră (piatră) de Assouan. Acest inel curios se compune din mai multe forme geometrice. Pentru început, un triunghi, urmat de trei pătrate mici, apoi trei dreptunghiuri mari, urmate de alte trei pătrate mici şi în cele din urmă încă un triunghi. Fiecare triunghi are vărful aplecat şi unit în partea posterioară a inelului printr-o falie. Mai târziu acest inel va fi cunoscut sub numele de Inelul lui Ra, Inelul Atlantida sau chiar Inelul Louksor. După moartea marchizului Agrain, inelul a fost moştenit de către Howard Carter, celebrul egiptolog englez şi a fost păstrat de acesta până la moartea lui în 1939. In anul 1922, Lordul Carnarvon şi Howard Carter au făcut una dintre cele mai măreţe descoperiri arheologice, au pătruns în fabulosul mormânt al lui Tutankamon, în ciuda inscripţiei prezente la intrarea în mormânt: "Aripile Morţii îl vor atinge pe cel care va profana odihna eternă a Faraonului".

După această profanare, un blestem fulgerător s-a abătut asupra tuturor (18 în total!) celor prezenţi acolo la deschiderea sarcofagului şi care manipulaseră, împrumutaseră pentru expoziţii sau utilizaseră obiectele din mormântul lui Tutankamon. Unii s-au îmbolnăvit, alţii au suferit accidente misterioase (anumite persoane au susţinut că ciuperci microscopice prezente în mumie ar fi fost responsabile pentru moartea arheologilor, dar nu trebuie uitat că mulţi au pierit din cauza unor accidente şi a unor boli, care nu aveau nicio legătură cu probleme de natură infecţioasă...). Toţi au murit, cu excepţia lui Howard Carter care a murit 17 ani mai târziu de bătrâneţe. Au apărut diverse întrebări cu privire la imunitatea sa. Howard Carter a răspuns rapid spunând că avea în posesie un talisman protector. După moartea sa în 1939, s-au descoperit în casa lui o serie de scrieri şi atunci s-a descoperit că acel talisman nu era altceva decât Inelul lui Ra (a cărui creaţie a fost atribuită poporului Atlantidei) primit cadou de la marchizul Agrain. Ultimul proprietar cunoscut a fost Andre de Belizal, celebrul cercetător în fenomenologia vibraţiilor. Forţa acestui inel constă în forma gravurilor sale, gravuri care ar produce un fel de câmp energetic şi care îl protejau pe Carter de U.N. (unde negative) prezente în mormânt, împreună cu multe alte capcane invizibile.
Astfel inelul se impregnează cu esenţa purtătorului, motiv pentru care nu se împrumută. Toată forţa sa stă în formă. Inelul oferă protecţie împotriva undelor de formă negative, tulburările micro-vibratorii.

Oraşul interzis

Orasul Interzis

Faimosul Oras Interzis este un complex arhitectural unic in lume. Istoria Oraşului Interzis se întinde pe aproximativ şase secole Aici, in total se gasesc 9.999 de camere, cu una mai putin decat cifra care in traditia chineza simbolizeaza "Perfectiunea Divina". Din pacate o parte din camere, altadata cu mobilier si decoratiuni extraordinare, s-au degradatat in timp.

Guvernul chinez a inceput un vast program de restaurare, iar pana in prezent peste 8.000 dintre incaperi au fost renovate si au din nou farmecul trecutului. Un proiect ambitios si costisitor, dar potrivit acestui palat care pret de cinci decenii a fost centrul administrativ al Chinei, precum si resedinta imparatilor si imparateselor din Dinastia Yuan (1271 - 1368), Ming (1368 - 1644) si Qing (1644 - 1911).

Complexul Orasului Interzis este aparut de un impresionant sant cu apa adanc de sase metri si de un zid masiv, inalt de zece metri.

De la Calea Imperială la Starbucks, Oraşul Interzis a asistat la şase secole de istorie chinezească şi are poveştile sale unice. Pe unele dintre ele le mai ştiu doar greierii ascunşi prin cotloanele umbrite ale palatelor.

De la Calea Imperială la Starbucks, Oraşul Interzis a asistat la şase secole de istorie chinezească şi are poveştile sale unice. Pe unele dintre ele le mai ştiu doar greierii ascunşi prin cotloanele umbrite ale palatelor.

Jumătate de mileniu, muritorii de rănd nici măcar n-au visat că intr-o zi aveau să stea pe o terasă deschisă in incinta Oraşului Interzis, in China comunistă a anilor 2000, şi să soarbă degajaţi o cafea la Starbucks. Porţile Meridianului s-au deschis prima oară pentru oamenii de rănd in 1914. Ultimul impărat, Pu Yi, din casa imperială Aisin Gioro (Tribul de aur), familia domnitoare a dinastiei Qing, se retrăsese impreună cu suita sa in Curtea Interioară, iar Curtea Exterioară, dominată de impozanta Sală a Armoniei Supreme, devenise loc de promenadă pentru chinezii curioşi să calce in Oraşul Interzis. Porţile le fuseseră inchise de cinci secole, de cănd impăratul Yongle, monarhul emblematic al dinastiei Ming se mutase in incinta, pe atunci proaspăt inaugurată, a complexului rezidenţial imperial, in 1420.

Nimic la intămplare

Timp de 500 de ani, Oraşul Interzis a fost reşedinţa oficială a impăraţilor chinezi, 24 dintre aceştia, aparţinănd dinastiilor Ming şi Qing, conducănd ţara dintr-un paradis terestru, in care fiecare culoare, fiecare număr şi fiecare esenţă de lemn are o semnificaţie clară. Arhitecţii, care au construit complexul in doar 14 ani, din 1406 pănă in 1420, nu au lăsat nimic la voia intămplării. Olanele de pe acoperişuri sunt galbene, pentru că această culoare simbolizează pămăntul şi supremaţia "Fiului Cerurilor" pe această lume. Doar două clădiri din incinta Oraşului Interzis au acoperişuri de alte culori: biblioteca, cu ţigle negre, deoarece negrul este simbolul apei, ca atare, culoarea trebuia să protejeze manuscrisele rare şi milioanele de coli de hărtie, care constituiau delectarea invăţaţilor imperiali sau a impăratului insuşi. Iar verdele a fost folosit pentru palatul prinţului moştenitor, deoarece cromatica simboliza creşterea şi maturizarea. Bărnele din structurile de rezistenţă ale palatelor, pavilioanelor şi sălilor din Oraşul Interzis sunt intotdeauna folosite in numere multipli de 9. De ce?

Pentru că 9 simbolizează perfecţiunea terestră. Legenda spune că in Oraşul Interzis se află 9999 de camere, pentru că numai Palatul Cerurilor poate avea 10.000 de incăperi, cifra perfecţiunii absolute la chinezii vechi. Altare pentru venerarea divinităţilor, săli de lectură, săli de meditaţie, palatul impărătesei, pavilioanele concubinelor, săli pentru treburile de stat, coridoare labirintice, mărginite de zidurile inalte de 7,8 m, toate constituie cel mai mare complex arhitectonic construit in lemn, din intreaga lume. Pentru că impăratul nu putea să trăiăscă decăt "pe picior mare". Şi in acelaşi timp, nu putea fi deranjat de prezenţa muritorilor de rănd. Singurii bărbaţi care aveau acces in perimetrul Oraşului Interzis zi de zi erau eunucii, o adevărată armată, care număra căteva mii in timpurile de inflorire absolută a celor două dinastii. Aceştia erau servitorii direcţi ai "Fiului Cerurilor". In incinta complexului imperial, numai reprezentanţii marilor familii nobiliare puteau intra in audienţă la impărat. Şi, o dată pe an, cu prilejul examinărilor imperiale, viitorii funcţionari ai birocraţiei, care trecuseră de intrebările comisiilor şi fuseseră declaraţi admişi aveau privilegiul de a păşi spre ieşirea din Oraşul Interzis pe marea alee de piatră, "Calea Imperială", care este practic axul central al complexului.

Nou

Defilarea gărzilor militare in faţa Porţilor Meridianului are loc in fiecare zi, soldaţii Republicii Populare Chineze dănd onorul in Piaţa Tiananmen. In vechime, porţile Oraşului Interzis, astăzi larg deschise pentru public, erau straşnic păzite de soldaţii Gărzilor Imperiale. In oraş nu intrau decăt căţiva reprezentanţi ai marii nobilimi şi delegaţiile oficiale.

Starbucks şi UNESCO

. Transformat peste noapte din monumentul emblematic al asupririi pe care a exercitat-o epoca imperială, in perioada Revoluţiei Culturale, intr-unul dintre cele mai rentabile circuite turistice ale Chinei contemporane, fostul palat al impăraţilor consideraţi divini a devenit ţinta multinaţionalelor, care plănuiesc cucerirea imensei pieţe chinezeşti. După ce a fost declarat monument UNESCO in 1987, fiind cea mai mare construţie de lemn complet păstrătă, din lume, Oraşul Interzis s-a ajustat la realităţile financiare ale zilei. Şi cum visteria administraţiei complexului de 72 de hectare nu era in cea mai bună formă, directorii domeniului au decis să accepte oferta lanţului american de cafenele Starbucks de a deschide o reprezentanţă chiar pe teritoriul unde in urmă cu numai 80 de ani, ultimul impărat işi sorbea ceaiul. In 2000, firma Starbucks a deschis o terasă. Insă odiseea globalizării s-a izbit in China de critici. Abia invăţănd ce inseamnă recuperarea trecutului, şi nu total libere de bănuiala unor partipriuri economice, voci cunoscute, precum a crainicului Central China Television, Rui Chenggang, au susţinut că Starbucks "este intr-adevăr prea nepotrivit pentru o primă impresie a lumii asupra Oraşului Interzis. Aceasta nu mai este globalizare, este eroziunea culturii chineze". Cuvintele au fost scrise de Rui Chenggang pe blogul lui in ianuarie 2007. Pentru că una dintre variantele propuse companiei americane a fost nici mai mult nici mai puţin schimbarea numelui şi siglei cafenelei din Oraşul Interzis, managementul Starbucks China a anunţat la 13 iulie: "Am decis in final că nu este obiceiul nostru in lumea intreagă să avem magazine care să poarte alte nume, ca atare am hotărăt să plecăm de aici". Starbucks mai are 200 de magazine şi cafenele pe teritoriul chinez, insă episodul inflamării chinezeşti aduce aminte de reacţia pe care a avut-o impăratul Cheng Long, in 1793, cu ocazia primei vizite a emisarului britanic, Lordul McCartney, in Oraşul Interzis:"Felul nostru de viaţă nu are nici o asemănare cu teritoriile voastre barbare. După cum ambasadorul vostru poate vedea şi singur, Regatul nostru Celest posedă de toate intr-o abundenţă prolifică. Nu am apreciat niciodată obiectele străine şi nici nu avem cea mai mică  nevoie de serviciile comercianţilor din ţara voastră".

Leii din piatră sau din bronz, care străjuiesc Calea Imperială, au asistat la şase secole de istorie chineză, insă acum au in fundal portretele conducătorilor legendari ai Partidului Comunist.

Statistici, date şi măsurători

Suprafaţa: 72 de hectare. Ziduri inalte de 7,8 metri. Patru turnuri de apărare. Un milion de muncitori care au lucrat incontinuu 14 ani la ridicarea Oraşului Interzis. 100.000 de artizani şi meşteri care au conceput şi executat, pe planurile trasate de arhitecţi, toate incintele, palatele şi marile săli de ceremonii. Canalul cu apă care practic face inconjurul complexului are 52 de metri lăţime.

In prezent, in locul luxoaselor ambarcaţiuni imperiale, pe apele sale se văd doar plutele, pe care pescarii amatori le leagă de aţă ca să vadă cănd "mişcă" peştii care populează iazul imperial. Defilările gărzilor de eunuci au fost inlocuite de pasul de paradă al gărzilor Armatei Republicii Populare Chineze care patrulează in piaţa Tiananmen, in faţa Porţilor Meridiene, la intrarea in Oraşul Interzis. Impăraţii au fost nevoiţi să migreze treptat spre nord, cel mai urăt punct cardinal in China, pentru că nordul este asociat cu invaziile sistematice ale trupelor mongole şi cu stăpănitorii străini. Punctul culminant fiind infiinţarea statului marionetă Manchuko, in nordul manciurian, in 1932, avăndu-l ca impărat pe Aisin Gioro Pu Yi, ultimul monarh al Chinei.

Istoria rezidenţială a Oraşului Imperial a consemnat faptul că in decursul celor cinci sute de ani de domnii ale celor două dinastii care au avut sediul acolo, Ming şi Qing, impăraţii şi-au ales palatele preferate de locuit din ce mai spre nord, in apropierea grădinilor imperiale, cea mai nordică porţiune a complexului, retrăgăndu-se din ce in ce mai mult spre limita nordică a Curţii Interne. Ca o măsură de precauţie faţă de spiritele malefice asociate cu Nordul, toate clădirile din Oraşul Interzis au vederea orientată spre sud. Doar concubinele căzute in dizgraţie erau trimise in pavilioanele care aveau perspectiva spre nord. Astăzi, Oraşul Interzis a scăpat de sub imperiul restricţiilor ideologice, devenind un simbol al Chinei. Iar după ce ultimul impărat al Chinei a fost "reeducat" cu succes, devenind un simplu cetăţean, membru al Partidului Comunist Chinez, turiştii se ingrămădesc prin porţile deschise şi, in locul robelor de mătase, al săbiilor şi armelor de paradă, insoţite de steagul pe care flutura mereu dragonul sacru, bliţurile aparatelor de fotografiat şi display-urile camerelor digitale video inregistrează fiecare colţişor vizitabil din palatele in care Fiul Cerurilor se plimba nestingherit şi singur, nederanjat de nimeni şi unde cu siguranţă avea şi momente de plictiseală teribilă.

Ca un mare noroc, jocul cu greierii inchişi in minunate cutii de lemn, adevărate opere de artă, constituia una din preocupările preferate ale monarhilor divini in momentele in care treburile statului sau perioadele de meditaţie nu ii copleşeau definitiv.

Marele Zid Chinezesc

Marele Zid Chinezesc (chineză 万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng „10.000 Li lungime a zidului“; chineză 中国长城/中國長城, Zhōngguó Chángchéng „Lungimea zidului“) este o construcţie strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniţei imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcţie gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime controversată, după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6 350 km, zidul principal având 2 400 km lungime. Zidul a fost construit după un sistem care leagă între ele mai multe fragmente de vârstă diferită. Lungimea zidului declarată de China se consideră exagerată, la 10 000 de unităţi Li de lungime, se consideră în calcul 1 Li = 575,5 m ceea ce ar corespunde cu cca. 5.755 Prima porţiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.e.n. în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord.

În anul 214 î.H, împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare faţă de poporul nomad Xiongnu (numiţi în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde şi în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munţilor. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcţia zidului numai piatră aşezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. În anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcţia zidului dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor şi pentru o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale, ca porţiunea centrală a drumului mătăsii, pe crestele munţilor începându-se o construcţie deosebit de costisitoare. Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcţia interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip şi piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 şi 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălţime cu rolul de observare, transmitere de semnale şi depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid şi 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn. Construcţie gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc măsoară 10.000 de kilometri lungime, fiind şi astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se ştie cu exactitate care din formaţiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ şi piatră. Pentru a-şi proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) porunceşte să fie legate între ele fortificaţii clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât şi spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206-220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est şi spre vest până la o lungime de 10.000 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat şi capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi). Şerpuind pe crestele munţilor şi ale dealurilor, dar şi prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic şi turnuri înalte de apărare, are o înălţime de 8 metri şi o lăţime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca şosea strategică dar şi ca drum comercial.

Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecţie guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porţiune din zid a fost reabilitată şi accesibilă turiştilor.

km.