Pădurea Hoia-Baciu

Pădurea Hoia-Baciu, de lângă Cluj, a devenit, în timp, centrul fenomenelor paranormale. Multă cerneală a curs pe marginea subiectului, la fel cum mulţi curioşi au străbătut această presupus poartă între lumi. Unii dintre ei susţin şi acum cu tărie că au avut parte de experienţe inexplicabile.

Vara anului 1968. Un turist pătrunde în pădure ca să caute lemne pentru un foc de tabără. Atenţia îi este atrasă brusc de un obiect rotund şi lucios care se plimba, deasupra sa, pe cer, fără să scoată un sunet. Straniul aparat zburător accelerează, dintr-o dată, într-o direcţie uşor oblică şi dispare. Urmărindu-l prin vizorul aparatului foto, bărbatul reuşeşte să-l surprindă în trei cadre. Fotografiile ajung la Florin Gheorghiţă, care spune că sunt autentice.

“S-a prezentat la Bucureşti, la nivelul cel mai important al conducerii statului imaginile de acolo şi cu o imagine al unui obiect similar obţinut în California”, a declarat Florin Gheorghiţă.

Sunt publicate de o agenţie de ştiri românească. De acolo, prezentate Congresului International de Ozenologie din Acapulco, în 1977. Şi aşa ajung în toate cărţile şi revistele din lumea întreagă, făcând din România comunistă posesoarea celor mai clare imagini cu OZN-uri.

Ele produc o adevărată isterie şi fac ca oameni precum Florin Gheorghiţă, de profesie inginer, să îşi dedice viaţa adunării dovezilor.

“Într-adevăr, acolo sunt fenomene cu totul deosebite, pe care însă aparatura cea mai fină cu care au venit fizicienii respectivi nu înregistra nimic deosebit”, a spus Florin Gheorghiţă.

Nu a aşteptat mult şi dovezile au început să apară. S-au făcut poze nu doar cu obiectul zburător, ci chiar şi cu cei care ar fi coborât din el.

“Un grup de fiinţe invizibile, şase la număr, se vedeau numai contururile picioarelor şi ale trupului. Se aflau în zona respectivă”, susţine Florin Gheorghiţă.

Pentru unii localnici, povestea OZN-ului din pădurea Hoia-Baciu e doar un mit. Maria şi Nicolae Sucanu locuiesc lângă ea. Au şi o explicatie logică pentru toate fenomenele aşa-zis paranormale.

“În pădure sunt lemne, cum se zice strâmbe şi fără umbră, dar asta oriunde este, nu numai aici”, spune Maria.

“Alţii spun că a fost un cioban cu oile pe un deal, că s-a trezit pe alt deal, alţii că au pierdut oile. În pădure mă duc din 61. Mergeam de două ori, de trei ori pe zi până în vârful dealului şi-apoi. Dar mie nu mi-o picat nimica. Nicio mândră frumoasă”, spune Nicolae, soţul femeii.

Cum cea mai bună metodă este verificarea, am mers si noi în pădurea Hoia-Baciu. Localnicii spun că centrul fenomenelor paranormale din pădurea Hoia-Baciu este chiar aici, în această poiană. Aşa că dacă ne va fi dat să trăim vreo experienţă, cu siguranţă suntem în locul potrivit.

Catanoiu Sorin

H.A.A.R.P.

HAARP sau High Frequency Active Auroral Research Program este un program de cercetare asupra frecvențelor auroreale active desfășurat pe teritoriul Statelor Unite, lângă localitatea Gakona, Alaska. Acest program reprezintă activitatea de cercetare desfășurată asupra ionosferei, pentru a putea fi stabilit comportamentul ozonului, azotului și ionilor acestora la bombardamentele radiației solare și cosmice dar și la emisiunea de radiații de înaltă frecvență (HF) sau joasă frecvență (ELF) de pe Pământ. Fiind un program științific guvernul american alocă anual un buget recunoscut oficial de 30 milioane de dolari. HAARP este desfășurat de Institutul de Geofizică al Universității din Alaska de la Fairbanks iar titularul de proiect de proiect este Departamentul Apărării al Statelor Unite, respectiv US Navy și US Air Force. HAARP este conectat la unul din cele mai mari computere din lume de tip CRAY-YMP/TM3D/T3E al Universității Alaska de la Fairbanks, iar sistemul propiu-zis aflându-se într-o bază militară de lângă Gakona din statul Alaska, de acest proiect beneficiind US Space Force. Pentru proiectul HAARP se utilizează un echipament terestru, constituit dintr-o rețea de antene, fiecare antenă fiind alimentată din propriul său generator putând încălzi părți din ionosferă prin intermediul undelor radio. Până în prezent au fost construite 48 de antene urmând ca în final numărul acestora să se oprească la 360.
În perspectivă există posibilitatea construirii unui emițător de unde de înaltă frecvență foarte puternică pentru a face față unor cerințe ale cercetării ionosferei și a relației Pământ-Soare-Cosmos. Acest emițător de unde de înaltă frecvență se numește Ionospheric Research Instrument (IRI). Programul de cercetare HAARP a provocat diverse interpretări dar și polemici din punct de vedere al instituțiilor ce desfășoară acest program și beneficiarii acestora. O consecință a experiențelor desfășurate ar fi și faptul că energia uriașă de radiofrecvență generată prin amplificarea de milioane de ori a undelor radio poate distruge orice obiect staționar sau în mișcare în orice loc de pe Pământ, dar totodată poate creea găuri în ionosferă, producând pătrunderea și mărirea puterii de penetrare a reazelor cosmice nocive. Publicațiile americane Fairbanks Daily News și Cooper River Country Journal au scris în septembrie 1995 materiale prin care se susținea că proiectul HAARP ar avea și obiective ascunse mai precis că acesta ar reprezenta o „armă finală” cu performanțe ieșite din comun, revoluționând complet arta militară fiind primul sistem de arme de valoare universală și cosmică.[1

Începutul

Fizicianul James Clerk Maxwell descoperă în 1864 faptul că un „val” format din câmpuri electrice și magnetice se poate propaga, dintr-un loc în altul astfel descoperind câmpurile elctromagnetice (EM), toate acestea fiind demonstrate în labrotor în anul 1880 de fizicianul german Heinrich Hertz. La sfârșitul secolului XIX, Guglielmo Marconi pe baza descoperirilor lui Maxwell și Hertz a inventat primul sistem practic de telegrafie. În 1899, Marconi aplică tehnica sa de comunicare la distanță prin utilizări practice și comerciale. În data de 12 decembrie 1901, savantul italian face un experiment demonstrând comunicarea transatlantică prin trimiterea unui semnal din Cornwall, Anglia și primirea acestuia în St. John's, Newfoundland. Pentru activitatea sa de pionerat privind folosirea radiaților electromagnetice pentru comunicațiile radio, Marconi a primit Premiul Nobel pentru fizică în 1909, acesta fiind supranumit „Tatăl wireless-ului”. După acest experiment s-au făcut multe alte demonstrații private și comerciale pentru a determina noi facilități ale ionosferei, cele mai multe fiind făcute de amatorii radio demonstrând că valorile frecvențelor mai înalte de 2 Mhz se pot folosi în propagarea undelor radio pe distanțe foarte mari folosind ionosfera.

Guglielmo Marconi


Zetea Adrian.

Big Foot

Legendele indienilor din America de Nord fac des trimiteri la un gigant paros numit in multe feluri: omah, windigo, etc. De multe decenii, chiar si fetele palide au semnalat o creatura umanoida inalta si paroasa, practic in toate statele SUA si Canadei, dar in mod esential in padurile muntoase din restul Amricii si Canadei (in statele California, Oregon, Washington, Columbia britanica, etc.).

In functie de urmele pasilor pe care aceasta creatura (sau creaturi) le-a lasat pe sol (pana la 45 cm lungime), ea a primit numele de Big-Foot, Pas Mare. In 1969, familia Robut L. Behme, din Magalia (California), a avut o curioasa intalnire nocturna. La 16 aprilie, aproximativ la miezul noptii erau in masina pe drumul intre Paradise si Stirling City. Regiunea inconjuratoare este foarte paduroasa si traversata de canioane profunde. \"Cum ne apropiam de o curba lunga, farurile noastre luminau ceea ce parea a fi un barbat intr-o blana, traversand drumul. Timp de o clipa l-am avut in fata cand s-a intors catre masina, apoi el s-a afundat in obscuritate. Impresia noastra este ca el avea mai mult de 1,80 m, era complet acoperit de un par negru scurt care parea marcat fie de pete albe, fie de noroi. Fata era alba si recunoastem ca detaliile ne pareau cam confuze. Ochii nu-i straluceau in lumina cum este cazul unui animal. Capul era mic si se termina ascutit la varf. Era construit grosolan si cu picioare extrem de grele\".

Dar in 1884, Daily British Colonist povestea despre o maimuta antropoida, poreclita Jacko care se spune ca a fost capturata in apropiere de Yale (Columbia Britanica) si pastrata o vreme in puscaria locala. Unii sustin ca Jacko era de fapt un sasquateh tanar. Numai ca totul era un simplu zvon. In 11 iulie 1884, gardianul puscariei a raportat ca animalul nu exista. In 1924, Albert Ostman, un taietor de lemne canadian a stat o saptamana prizonierul unei familii de sasquatch. El a spus ca a fost ridicat de un mascul in timp cedormea in sacul sau. El a spus ca familia manca iarba si conuri de brad, ceea ce oamenii de stiinta au considerat ca este absurd, avandu-se in vedere greutatea unui big-foot. Presupusa hrana este insuficienta in calorii. Nimeni nu l-a crezut pe Ostman!

Mai mult, acesta spune ca fiinta stranie ar fi strabatut o distanta de aproximativ 80 km intr-un teritoriu accidentat, in doar 3 ore. El ar fi fost dus intr-un fel de tabara permanenta a sesquatch-ilor... Se crede ca povestea lui Ostman a fost fabricata de el, pornindu-se de la folclorul din zona. Exista multi martori care ar fi vazut creatura in padurile nord-americane. Sasquatch este descris des ca un humanoid de peste doi metri cu umeri largi si picioare mari (93 cm). Este in intregmime acoperit cu un par gros dar are fata neteda, fara peri. Partea din spate a creierului sau este ascutita.

Mai multi oameni de stiinta, printre care si ziaristul John Green si antropologul Grover S. Krantz, au propus apropierea lui Big-foot de gigantopitec, o maimuta fosila cunoscuta ca avand mandibule enorme. Ea a trait in pleistocen in China de sud, a fost denumita Gigantopithecus canadensis. Sa fie oare Big-foot (sau sasquatch o mare primata necunoscuta care traieste inca pe teritoriul noard-american)? Exista numeroase fotografii (foarte multe neclare) si filme (cel mai celebru este cel al lui Roger Patterson, din 1967) care ni-l arata probabil pe sasquatch. Dar si inregistrari de tipete, vocalize puternice care in nici un caz nu ar putea fi scoase de un om, urme de pasi non umani de talie mare care prezinta caracteristici anatomice spacifice: partea carnoasa a podului palmii este dubla, alungirea relativa a calcaneului, piciorul plat, slaba diferentiere a degetelor de al picioare, etc.

S-au fotografiat pana si excrementele sale. Parul gasit, analizat biochimic de Jerold Lowenstein, a relevat aproierea de primatele superioare. Urmele gasite nu au insa nici o legatura cu un urs. Cu toate astea, marturiile ambigue si lipsa unor detalii exacte ii fac pe oamenii de stiinta sa creada ca big-foot nu exista cu adevarat. Este doar o poveste frumoasa.

Alex Fodor.

Inundațiile din Brazilia

•Din luna a 12 a anului 2010 a inceput sa ploua torential si neincetat, din aceasta cauza a inceput sa iasa raurile din matca.

•Dealurile si muntii au inceput sa alunece, cauzand pagube materiale.

•Uni oameni care nu au vrut sa paraseasca casa au fost luati cu tot cu casa de viitura.

•Ei risca sa moara nevinovati

•Oameni au fost salvati cu ajutorul elicopterelor din cauza ca au fost blocati si in acelasi timp surprinsi de viitura .

•Au murit aproximatic 625 de oameni .

Adrian Pop

Atlantida

Hartă a lui Athanasius Kircher, cu Atlantida în mijlocul Oceanului Atlantic. Din Mundus Subterraneus, Amsterdam, 1669. Harta e cu sudul în sus.

Atlantida (în greacă, Ἀτλαντὶς νῆσος, "insula lui Atlas") este numele unei insule legendare menţionate pentru prima oară în două dialoguri ale lui Platon, Timaios şi Critias.^[1]

În relatarea lui Platon, Atlantida era o putere navală, cu baza pe o insulă sau continent aflată dincolo de coloanele lui Hercule(strâmtoarea Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din Africa şi Europa de Vest. După o încercare eşuată de invadare a Atenei, Atlantida s-a scufundat în ocean. Acest eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte de Solon (aproximativ 9.500 î.Hr.)

Atlantida din dialogurile lui Platon este de obicei considerată un mit creat de acesta pentru a-şi pune în evidenţă teoriile sale politice. S-a avansat ipoteza că sursele de inspiraţie se află în momente din istorie, ca erupţia de pe Thera sau războiul troian, ori din evenimente contemporane lui, ca distrugerea aşezării Helike în 373 î.Hr. sau invazia eşuată a Siciliei de către atenieni din 415 - 413 î.Hr.

Posibila existenţă a unei Atlantide reale a fost intens dezbătută încă din antichitate, dar a fost de obicei respinsă. Puţin cunoscută în evul mediu, legenda a fost redescoperită de umanişti în perioada modernă. În prezent, Atlantida se regăseşte în cultura populară, de la opereştiinţifico-fantastice la filme şi jocuri video, iar studiul existenţei sale face obiectul unei noi ştiinţe, numită atlantologie.

Relatarea lui Platon

Primele referinţe cunoscute la Atlantida se află în dialogurile lui Platon Timaios şi Critias, scrise în 360 î.Hr. Un participant la dialog, Critias, discipol al lui Socrate, este cel care povesteşte legenda Atlantidei. Din motive necunoscute, Critias a rămas neterminat, şi s-a speculat că ar fi primele două dintr-o trilogie, care ar mai conţine şi un al treilea, Hermocrate^[2].

În Timaios, Critias, relatează ceea ce un preot egiptean i-ar fi spus lui Solon într-o călătorie a acestuia în Egipt. După spusele sale, egiptenii au cunoştinţe istorice ce se întind cu mult înapoi în timp, ei ştiind fapte din istoria Atenei necunoscute însăşi atenienilor. Mai departe, el afirmă că Atena a reuşit să învingă o armată invadatoare numeroasă, venită de pe o insulă aflată în Oceanul Atlantic, ce era "mai mare decât Asia^[3] şi Libia la un loc". La scurt timp după victorie, în urma unor catastrofe naturale, întraga armată ateniană a fost distrusă, iar insula Atlantida s-a scufundat în ocean.

În Critias, dialog rămas neterminat, sunt prezentate în detaliu istoria, geografia şi cultura Atlantidei, în paralel cu istoria, organizarea socială şi cultura vechilor atenieni. După Critias, în vechime zeii şi-au împărţit între ei pământul, Atlantida fiind atribuită lui Poseidon. Poseidon s-a îndrăgostit de o muritoare numită Clito de pe această insulă, cu care a avut 10 copii. Cel mai mare, Atlas, a dat numele regiunii, şi a devenit primul rege al ei. În continuare, Critias descrie geografia insulei în detaliu, amintind de bogăţiile naturale, de climatul blând, şi de construcţiile monumentale ale atlanţilor. Dă apoi detalii despre organizarea socială a atlanţilor, şi despre obiceiurile lor. Aminteşte apoi de prezenţa naturii divine în atlanţi, care i-a făcut să respecte normele etice şi să ducă o viaţă dreaptă. Totuşi, susţine că această natură divină s-a tot redus, ca urmare a amestecului cu muritorii de rând, şi atlanţii au devenit mândri şi au început să încalce legile. Zeus, văzând acestea, i-a adunat pe zei în jurul său pentru a le vorbi. În acest punct, dialogul Critias ia sfârşit, şi nu se ştie ce urmează.

În America

În Codexul Popul-Vuh al maiaşilor se spune că strămoşii acestora ar fi venit în trecut dintr-o ţară situată departe în răsărit^[30]. De asemenea, în Venezuela trăieşte un trib în mijlocul pădurii ecuatoriale, într-un sat numit Atlan, care păstrează amintirea unei catastrofe ce ar fi distrus patria strămoşilor lor, care era o insulă din Oceanul Atlantic^[31]. În Codexul Tira altoltecilor se menţionează mai multe râtriburi care au venit dinspre răsărit şi s-au răspândit până la Oceanul Pacific. Patria lor era o insulă muntoasă, unul ditre munţi fiind înconjurat de un zid şi de un canal, amintind astfel de descrierea lui Platon.
Bencsik Ivett.