BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 31 martie 2011

Oraşul interzis

Orasul Interzis

Faimosul Oras Interzis este un complex arhitectural unic in lume. Istoria Oraşului Interzis se întinde pe aproximativ şase secole Aici, in total se gasesc 9.999 de camere, cu una mai putin decat cifra care in traditia chineza simbolizeaza "Perfectiunea Divina". Din pacate o parte din camere, altadata cu mobilier si decoratiuni extraordinare, s-au degradatat in timp.

Guvernul chinez a inceput un vast program de restaurare, iar pana in prezent peste 8.000 dintre incaperi au fost renovate si au din nou farmecul trecutului. Un proiect ambitios si costisitor, dar potrivit acestui palat care pret de cinci decenii a fost centrul administrativ al Chinei, precum si resedinta imparatilor si imparateselor din Dinastia Yuan (1271 - 1368), Ming (1368 - 1644) si Qing (1644 - 1911).

Complexul Orasului Interzis este aparut de un impresionant sant cu apa adanc de sase metri si de un zid masiv, inalt de zece metri.

De la Calea Imperială la Starbucks, Oraşul Interzis a asistat la şase secole de istorie chinezească şi are poveştile sale unice. Pe unele dintre ele le mai ştiu doar greierii ascunşi prin cotloanele umbrite ale palatelor.

De la Calea Imperială la Starbucks, Oraşul Interzis a asistat la şase secole de istorie chinezească şi are poveştile sale unice. Pe unele dintre ele le mai ştiu doar greierii ascunşi prin cotloanele umbrite ale palatelor.

Jumătate de mileniu, muritorii de rănd nici măcar n-au visat că intr-o zi aveau să stea pe o terasă deschisă in incinta Oraşului Interzis, in China comunistă a anilor 2000, şi să soarbă degajaţi o cafea la Starbucks. Porţile Meridianului s-au deschis prima oară pentru oamenii de rănd in 1914. Ultimul impărat, Pu Yi, din casa imperială Aisin Gioro (Tribul de aur), familia domnitoare a dinastiei Qing, se retrăsese impreună cu suita sa in Curtea Interioară, iar Curtea Exterioară, dominată de impozanta Sală a Armoniei Supreme, devenise loc de promenadă pentru chinezii curioşi să calce in Oraşul Interzis. Porţile le fuseseră inchise de cinci secole, de cănd impăratul Yongle, monarhul emblematic al dinastiei Ming se mutase in incinta, pe atunci proaspăt inaugurată, a complexului rezidenţial imperial, in 1420.

Nimic la intămplare

Timp de 500 de ani, Oraşul Interzis a fost reşedinţa oficială a impăraţilor chinezi, 24 dintre aceştia, aparţinănd dinastiilor Ming şi Qing, conducănd ţara dintr-un paradis terestru, in care fiecare culoare, fiecare număr şi fiecare esenţă de lemn are o semnificaţie clară. Arhitecţii, care au construit complexul in doar 14 ani, din 1406 pănă in 1420, nu au lăsat nimic la voia intămplării. Olanele de pe acoperişuri sunt galbene, pentru că această culoare simbolizează pămăntul şi supremaţia "Fiului Cerurilor" pe această lume. Doar două clădiri din incinta Oraşului Interzis au acoperişuri de alte culori: biblioteca, cu ţigle negre, deoarece negrul este simbolul apei, ca atare, culoarea trebuia să protejeze manuscrisele rare şi milioanele de coli de hărtie, care constituiau delectarea invăţaţilor imperiali sau a impăratului insuşi. Iar verdele a fost folosit pentru palatul prinţului moştenitor, deoarece cromatica simboliza creşterea şi maturizarea. Bărnele din structurile de rezistenţă ale palatelor, pavilioanelor şi sălilor din Oraşul Interzis sunt intotdeauna folosite in numere multipli de 9. De ce?

Pentru că 9 simbolizează perfecţiunea terestră. Legenda spune că in Oraşul Interzis se află 9999 de camere, pentru că numai Palatul Cerurilor poate avea 10.000 de incăperi, cifra perfecţiunii absolute la chinezii vechi. Altare pentru venerarea divinităţilor, săli de lectură, săli de meditaţie, palatul impărătesei, pavilioanele concubinelor, săli pentru treburile de stat, coridoare labirintice, mărginite de zidurile inalte de 7,8 m, toate constituie cel mai mare complex arhitectonic construit in lemn, din intreaga lume. Pentru că impăratul nu putea să trăiăscă decăt "pe picior mare". Şi in acelaşi timp, nu putea fi deranjat de prezenţa muritorilor de rănd. Singurii bărbaţi care aveau acces in perimetrul Oraşului Interzis zi de zi erau eunucii, o adevărată armată, care număra căteva mii in timpurile de inflorire absolută a celor două dinastii. Aceştia erau servitorii direcţi ai "Fiului Cerurilor". In incinta complexului imperial, numai reprezentanţii marilor familii nobiliare puteau intra in audienţă la impărat. Şi, o dată pe an, cu prilejul examinărilor imperiale, viitorii funcţionari ai birocraţiei, care trecuseră de intrebările comisiilor şi fuseseră declaraţi admişi aveau privilegiul de a păşi spre ieşirea din Oraşul Interzis pe marea alee de piatră, "Calea Imperială", care este practic axul central al complexului.

Nou

Defilarea gărzilor militare in faţa Porţilor Meridianului are loc in fiecare zi, soldaţii Republicii Populare Chineze dănd onorul in Piaţa Tiananmen. In vechime, porţile Oraşului Interzis, astăzi larg deschise pentru public, erau straşnic păzite de soldaţii Gărzilor Imperiale. In oraş nu intrau decăt căţiva reprezentanţi ai marii nobilimi şi delegaţiile oficiale.

Starbucks şi UNESCO

. Transformat peste noapte din monumentul emblematic al asupririi pe care a exercitat-o epoca imperială, in perioada Revoluţiei Culturale, intr-unul dintre cele mai rentabile circuite turistice ale Chinei contemporane, fostul palat al impăraţilor consideraţi divini a devenit ţinta multinaţionalelor, care plănuiesc cucerirea imensei pieţe chinezeşti. După ce a fost declarat monument UNESCO in 1987, fiind cea mai mare construţie de lemn complet păstrătă, din lume, Oraşul Interzis s-a ajustat la realităţile financiare ale zilei. Şi cum visteria administraţiei complexului de 72 de hectare nu era in cea mai bună formă, directorii domeniului au decis să accepte oferta lanţului american de cafenele Starbucks de a deschide o reprezentanţă chiar pe teritoriul unde in urmă cu numai 80 de ani, ultimul impărat işi sorbea ceaiul. In 2000, firma Starbucks a deschis o terasă. Insă odiseea globalizării s-a izbit in China de critici. Abia invăţănd ce inseamnă recuperarea trecutului, şi nu total libere de bănuiala unor partipriuri economice, voci cunoscute, precum a crainicului Central China Television, Rui Chenggang, au susţinut că Starbucks "este intr-adevăr prea nepotrivit pentru o primă impresie a lumii asupra Oraşului Interzis. Aceasta nu mai este globalizare, este eroziunea culturii chineze". Cuvintele au fost scrise de Rui Chenggang pe blogul lui in ianuarie 2007. Pentru că una dintre variantele propuse companiei americane a fost nici mai mult nici mai puţin schimbarea numelui şi siglei cafenelei din Oraşul Interzis, managementul Starbucks China a anunţat la 13 iulie: "Am decis in final că nu este obiceiul nostru in lumea intreagă să avem magazine care să poarte alte nume, ca atare am hotărăt să plecăm de aici". Starbucks mai are 200 de magazine şi cafenele pe teritoriul chinez, insă episodul inflamării chinezeşti aduce aminte de reacţia pe care a avut-o impăratul Cheng Long, in 1793, cu ocazia primei vizite a emisarului britanic, Lordul McCartney, in Oraşul Interzis:"Felul nostru de viaţă nu are nici o asemănare cu teritoriile voastre barbare. După cum ambasadorul vostru poate vedea şi singur, Regatul nostru Celest posedă de toate intr-o abundenţă prolifică. Nu am apreciat niciodată obiectele străine şi nici nu avem cea mai mică  nevoie de serviciile comercianţilor din ţara voastră".

Leii din piatră sau din bronz, care străjuiesc Calea Imperială, au asistat la şase secole de istorie chineză, insă acum au in fundal portretele conducătorilor legendari ai Partidului Comunist.

Statistici, date şi măsurători

Suprafaţa: 72 de hectare. Ziduri inalte de 7,8 metri. Patru turnuri de apărare. Un milion de muncitori care au lucrat incontinuu 14 ani la ridicarea Oraşului Interzis. 100.000 de artizani şi meşteri care au conceput şi executat, pe planurile trasate de arhitecţi, toate incintele, palatele şi marile săli de ceremonii. Canalul cu apă care practic face inconjurul complexului are 52 de metri lăţime.

In prezent, in locul luxoaselor ambarcaţiuni imperiale, pe apele sale se văd doar plutele, pe care pescarii amatori le leagă de aţă ca să vadă cănd "mişcă" peştii care populează iazul imperial. Defilările gărzilor de eunuci au fost inlocuite de pasul de paradă al gărzilor Armatei Republicii Populare Chineze care patrulează in piaţa Tiananmen, in faţa Porţilor Meridiene, la intrarea in Oraşul Interzis. Impăraţii au fost nevoiţi să migreze treptat spre nord, cel mai urăt punct cardinal in China, pentru că nordul este asociat cu invaziile sistematice ale trupelor mongole şi cu stăpănitorii străini. Punctul culminant fiind infiinţarea statului marionetă Manchuko, in nordul manciurian, in 1932, avăndu-l ca impărat pe Aisin Gioro Pu Yi, ultimul monarh al Chinei.

Istoria rezidenţială a Oraşului Imperial a consemnat faptul că in decursul celor cinci sute de ani de domnii ale celor două dinastii care au avut sediul acolo, Ming şi Qing, impăraţii şi-au ales palatele preferate de locuit din ce mai spre nord, in apropierea grădinilor imperiale, cea mai nordică porţiune a complexului, retrăgăndu-se din ce in ce mai mult spre limita nordică a Curţii Interne. Ca o măsură de precauţie faţă de spiritele malefice asociate cu Nordul, toate clădirile din Oraşul Interzis au vederea orientată spre sud. Doar concubinele căzute in dizgraţie erau trimise in pavilioanele care aveau perspectiva spre nord. Astăzi, Oraşul Interzis a scăpat de sub imperiul restricţiilor ideologice, devenind un simbol al Chinei. Iar după ce ultimul impărat al Chinei a fost "reeducat" cu succes, devenind un simplu cetăţean, membru al Partidului Comunist Chinez, turiştii se ingrămădesc prin porţile deschise şi, in locul robelor de mătase, al săbiilor şi armelor de paradă, insoţite de steagul pe care flutura mereu dragonul sacru, bliţurile aparatelor de fotografiat şi display-urile camerelor digitale video inregistrează fiecare colţişor vizitabil din palatele in care Fiul Cerurilor se plimba nestingherit şi singur, nederanjat de nimeni şi unde cu siguranţă avea şi momente de plictiseală teribilă.

Ca un mare noroc, jocul cu greierii inchişi in minunate cutii de lemn, adevărate opere de artă, constituia una din preocupările preferate ale monarhilor divini in momentele in care treburile statului sau perioadele de meditaţie nu ii copleşeau definitiv.

Marele Zid Chinezesc

Marele Zid Chinezesc (chineză 万里/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng „10.000 Li lungime a zidului“; chineză 中国/中國長城, Zhōngguó Chángchéng „Lungimea zidului“) este o construcţie strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniţei imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcţie gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime controversată, după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6 350 km, zidul principal având 2 400 km lungime. Zidul a fost construit după un sistem care leagă între ele mai multe fragmente de vârstă diferită. Lungimea zidului declarată de China se consideră exagerată, la 10 000 de unităţi Li de lungime, se consideră în calcul 1 Li = 575,5 m ceea ce ar corespunde cu cca. 5.755 Prima porţiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.e.n. în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord.


În anul 214 î.H, împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare faţă de poporul nomad Xiongnu (numiţi în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde şi în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munţilor. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcţia zidului numai piatră aşezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. În anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcţia zidului dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor şi pentru o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale, ca porţiunea centrală a drumului mătăsii, pe crestele munţilor începându-se o construcţie deosebit de costisitoare. Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcţia interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip şi piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 şi 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălţime cu rolul de observare, transmitere de semnale şi depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid şi 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn. Construcţie gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc măsoară 10.000 de kilometri lungime, fiind şi astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se ştie cu exactitate care din formaţiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ şi piatră. Pentru a-şi proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) porunceşte să fie legate între ele fortificaţii clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât şi spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206-220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est şi spre vest până la o lungime de 10.000 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat şi capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi). Şerpuind pe crestele munţilor şi ale dealurilor, dar şi prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic şi turnuri înalte de apărare, are o înălţime de 8 metri şi o lăţime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca şosea strategică dar şi ca drum comercial.

Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecţie guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porţiune din zid a fost reabilitată şi accesibilă turiştilor.

km.

sâmbătă, 26 martie 2011

Ora Pământului



Ora Pământului (engleză Earth Hour) este un eveniment internațional, organizat în ultima sâmbătă a lunii martie a fiecărui an, care are ca scop sensibilizarea utilizatorilor de energie electrică față de problema dioxidului de carbon emis în atmosferă la producerea energiei electrice. Ora Pământului constă în stingerea luminii și oprirea aparatelor electrocasnice neesențiale timp de o oră, în mod voluntar, atât de către consumatorii individuali cât și de către instituții și unități economice.

Acest eveniment este promovat de World Wide Fund for Nature Australia (WWF), un grup internațional de lobby pentru mediu și cotidianul australian Sydney Morning Herald. Prima Oră a Pământului a avut loc la Sydney, cel mai mare oraș din Australia, între orele 19:30 și 20:30 la 21 martie 2007. Prin Ora Pământului 2007 se estimează că electricitatea consumată în Sydney a scăzut între 2,1% și 10,2% în aceea oră și că au participat 2,2 milioane de oameni. Al doilea eveniment Ora Pământului a avut loc la 29 martie 2008, între orele 20:00 și 21:00 (ora locală), în Sydney și în multe orașe importante ale lumii.

Unul dintre video-urile oficiale ale acțiunii:

Câteva din secvențele surprinse la ediția trecută:


joi, 24 martie 2011

Arhivele secrete ale Vaticanului



Biblioteca Vaticanului este cea mai misterioasa institutie din tot statul papal. Cei aproape 50 de km de rafturi pline cu documente au "reputatia" de a ascunde informatii despre scandaluri in care au fost implicate personalitati importante, secrete si descoperiri dintre cele mai socante, toate pastrate in siguranta de-a lungul a secole de tacere si discretie.

Timp de secole omenirea a incercat sa afle secretele pastrate cu strasnicie in analele bibliotecii de la Vatican. Conform unor cercetatori, acolo se afla texte care, daca sunt facute publice, schimba complet omenirea, putand chiar sa o distruga. De aceea, din secolul XVIII, nici un Papa nu a mai permis nimanui sa ajunga la documentele secrete care nu au voie sa vada lumina zilei.

Arhivele secrete ale Vaticanului constituie poate unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii, dupa ce in secolul XVIII unul dintre cardinalii care conduceau Sacra Paenitentiaria a interzis accesul la texte.

marți, 22 martie 2011

Ziua Mondială a apei

Ziua Mondială a Apei se sărbătorește anual în data de 22 martie.

Decizia instituirii acestei sărbători a fost luată în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro, la 22 decembrie 1992.[1] În România, această zi se sărbătorește din 1993.[2]

Sărbătorirea Zilei Mondiale a Apei are ca scop aducere în atenția opiniei publice a problemelor legate de necesitatea protejării cantitative și calitative a apelor și de a pune în adevărata lumină rolul, îndatoririle și responsabilitățile celor cu atribuții în întreținerea, valorificarea și protejarea surselor de apă.[3]

În fiecare an, sărbătorirea se face sub un slogan. În 2009: Transboundary waters: sharing water, sharing opportunities, în 2008: Sanitation; în 2007: Coping with water scarcity.[4]

În anul 2010, de Ziua Mondială a Apei, națiunile și-au reafirmat dreptul la o apă de calitate mai bună, sub sloganul Clean water for a healthy world („Apă curată pentru o lume sănătoasă!”)

luni, 7 martie 2011

Kiyomizu-dera


Kiyomizu-dera (清水寺?), denumirea deplină Otowa-san Kiyomizu-dera (音羽山清水寺?) este un templu buddhist în partea de est a Kyoto. Acest templu face parte din complexul de monumente istorice ale vechiului Kyoto (oraşele Kyoto, Uji şi Otsu), inclus în Partimoniul Mondial UNESCO[1]. Acest templu nu trebuie confundat cu templul Kiyomizu-dera, care se află în oraşul Yasugi şi face parte din ruta de pelerinajChūgoku 33 Kannon din Japonia de vest, cuprinzând 33 de temple.

Kiyomizu-dera a fost fondat la sfârşitul perioadei Nara (al nouălea an al erei Hoki, anul 778 d.H.). Pe percursul perioadei de peste 1200 ani, templul a fost ars sau distrus de repetate ori, dar mereu reconstruit din nou. Majoritatea clădirilor contemporane au fost reconstruite în 1633. Ele includ Sala Principală, inclusă în Tezaurul Naţional, şi 15 alte structuri cu statut de Patrimoniu Cultural Important, conferit de guvernul Japoniei. În 1994 Kiyomizu-dera a fost inscris în lista de Partimoniul Cultural Mondial UNESCO ca Monument Istoric al Vechiului Kyoto

Denumirea provine de la cascada din cadrul complexului. Literal kiyomizu înseamnă apă curată sau apă pură.

Sala principală are o terasă, care se sprijină pe piloni înalţi şi oferă o privelişte impresionantă asupra oraşului. Expresia „a sări de pe terasa Kiyomizu” populară în limba japoneză se poate echivala cu expresia „a-şi încerca soarta”[4]. Expresia se referă la o tradiţie din perioada Edo, potrivit căreia persoanei care supravieţuieşte saltului de 13 m de pe terasă i se va împlini visul. În perioada Edo au fost documentate 234 de încercări, din care 85,4% au supravieţuit[4]. În prezent această practică este interzisă[4].

Mai jos de sală principală se afla Cascada Otowa, unde trei şuvoaie de apă se scurg în bazin. Vizitatorii templului iau apă careia i se atribuie proprietăţi curative. Se spune că consumarea apei din cele trei şuvoaie conferă înţelepciune, sănătate şi longevitate[4]. Însă unii japonezi cred că pot fi alese doar două -- fiind lacomă şi bând din toate trei persoana atrage nenorocire asupra sa.



Karate-dō

Karate-dō (空手道) este o artă marțială japoneză introdusă în Japonia (și ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile și picioarele, blocaje, secerări, prize, proiectări fiind un stil extern de luptă.

Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marțiale chinezești (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunțare japoneză), "strămoșul" fiind pokkeck (așa-numitul "box chinezesc" sau "box de templu"), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales așa-numitele "stiluri sudice" (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marțiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influențe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar și din stiluri de luptă băștinașe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza "stilurilor tradiționale" ale karate.

Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Pentru a crește popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză "karate" (kara-te).

Există numeroase stiluri ("ryu"= școală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan folosește atacuri lungi, din mișcare, punând accent pe viteză, mobilitate, suplețe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri și blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forță. Toate stilurile folosesc două exercții de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) și kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiții de kata și de kumite.
Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numește dojo. Termenul este folosit și în cazul altor arte marțiale japoneze.

Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 12) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

Gheişele


Gheişele au apărut în istorie ca artişti de profesie; la început mulţi din aceşti artişti nu erau femei, ci bărbaţi. Gheişele se specializau pe artele tradiţionale japoneze, muzică, dans, ceremonia ceaiului, conversaţii cu bărbaţii pe care îi întreţineau. Pe măsură ce îndemânarea artistică a curtezanilor de rang înalt era în declin, cererea de artişti-gheişă (bărbaţi sau femei) era în creştere.

Gheişele-bărbaţi, cunoscuţi uneori sub numele "hōkan", au început să decadă la rândul lor la sfârşitului secolului al XVIII-lea. În anul 1800 gheişele-femei (numite atunci "onna geisha", adică "femeie gheişă") i-au depăşit ca număr pe gheişele-bărbaţi, raportul fiind de trei la unu. Termenul "gheişă" a ajuns treptat să însemne doar femeie artistă, aşa cum înseamnă şi astăzi.

Cosmetice

Gheisele folosesc foarte multă pudră albă şi au obiceiul să işi contureze buzele cu roşu, iar ochii sunt accentuaţi cu negru şi roşu.

Înfăţişare

Înfăţişarea unei gheişe variază de-a lungul carierei, de la culorile vii ale unei gheişe ucenice, la înfăţişarea sobră a unei gheişe experimentate.

Îmbrăcăminte

Gheişele poartă mereu kimono. Gheişele ucenice au kimonouri viu şi divers colorate cu un obi (eşarfă care se leagă în jurul brâului) extravagant. Gheişele mai experimentate poartă kimonouri cu stiluri, modele şi culori mai sobre. Se spune că o gheişă niciodată nu este văzută cu un kimono mai mult de o dată în timp ce produce divertisment. Kimonourile gheişelor sunt decoltate la spate, pentru că în lumea japoneză, ceafa şi gâtul sunt folosite în ritualul seducţiei bărbaţilor.