Marea Bariera de Corali

Marea Barieră de Corali este cel mai mare sistem de recif coraligen din lume cuprinzând aproximativ 3000 de recifuri şi 300 de insule ce se întind de-a lungul a 2600 kilometri şi acoperă o suprafaţă de 344,400 km². Reciful este situat în Marea Coralilor în apropiere de coasta Queensland-ului din nord-estul Australiei.

Pentru a face faţă competiţiei nemiloase şi pericolelor ce domnesc pretutindeni în recif, unele vieţuitoare, separate adesea de multe trepte pe scara zoologică, sunt gata să accepte „căsătorii din interes", adică asocieri (termenul general este „simbioză") care, cel puţin la prima vedere, par de-a dreptul ciudate. Aşa este convieţuirea dintre speciile de peşti-clovn (genul Amphiprion, familia Pomacentridae) şi marile actinii numite şi anemone, cu tentaculele garnisite de celule urzicătoare (nematociste), capcane mortale pentru speciile care formează zooplanctonul, dar şi pentru majoritatea peştilor de dimensiuni mai reduse. Peştii clovn par să se bucure de o imunitate totală faţă de veninul din tentaculele anemonei, acestea transformându-se într-un adăpost pe care peştii nu-l părăsesc niciodată.

•Este o asociere fascinantă între un celenterat, din încrengătura Cnidaria, aflat abia pe treapta a doua a metazoarelor, imediat după spongieri (bureţi), şi un animal vertebrat, un peşte. Cum a fost ea posibilă? Ipoteze dintre cele mai fanteziste s-au succedat de-a lungul anilor. Astăzi este acceptată părerea că peştii Amphiprion izbutesc să se protejeze de efectul urzicant al tentaculelor anemonei printr-un strat gros de mucus care le acoperă întreaga suprafaţă a corpului. Dacă acest strat de mucus se subţiază sub o anumită limită sau dispare, peştele este pierdut. Paralizat imediat de veninul celulelor urzicătoare, el este devorat. Dar astfel de situaţii sunt, se pare, destul de rare. În mod obişnuit, peştii-clovn stau aproape permanent printre tentaculele anemonei sau în preajma acestora, dar se refugiază grabnic în mijlocul lor, de îndată ce apare un potenţial prădător.


Pop Adrian , Pop Anca.

Yeti

Yeti mai este numit „Omul zăpezilor”.

Conform descrierilor celor care pretind că l-au văzut, are mărimea unui om (1,50-1,80m), iar corpul său este acoperit cu păr de culoarea ruginie, uneori chiar gri. Capul este de formă conică, cu bărbia proeminentă și gura lipsită de buze. Picioarele sale sunt scurte dar late, iar cel de-al doilea deget este mai lung decât degetul mare, ceea ce face urmele sale să fie foarte ușor diferențiate de cele omenești.

Zonele în care făptura este semnalată au o densitate a populației foarte mică, așa că întâlnirile cu Yeti sunt rare. Totuși, au existat câteva cazuri, pe care le relatăm în continuare.

În august 1948, un nepalez cu cei doi fii ai săi se aflau pe un platou situat la 6000 metri, unde căutau o plantă medicinală rară, cu efect tonifiant. Într-o dimineață, unul din copii, plecat singur prin pădure, a auzit foșnete în tufișuri, însoțite de un fel de mormăit înfiorător. Speriat, băiatul a făcut câțiva pași timizi spre locul de unde venea zgomotul. Dar brusc vântul și-a schimbat direcția, iar nasul copilului a fost asaltat de un miros insuportabil. După câteva clipe, el a văzut o siluetă uriașă alergând foarte repede. Făptura ducea la om, dar avea corpul acoperit în întregime cu blană maro închis. Nu i-a zărit chipul, dar i-a remarcat umerii largi, precum și mersul foarte ciudat, alcătuit dintr-o alternanță de pași și salturi. Când s-a întors la locul de popas i-a povestit pățania tatălui său, și atunci a aflat că făcuse cunoștință cu Yeti, Omul Zăpezilor.

În timpul unei expediții pe muntele Everest, în anul 1954, o echipă de cercetători descoperea o serie de picturi înfățișându-l pe Omul Zăpezilor. Dar nici urmă de ciudatul personaj. Cu toate acestea, nu mică le-a fost surpriza cercetătorilor să descopere în zăpadă un scalp de Yeti, rezultat probabil, dintr-o luptă pe viață sau pe moarte între doi masculi. A doua zi de dimineață, membrii echipei de specialiști aveau să descopere în zăpadă niște urme uriașe de pași, de o formă cel puțin bizară. Așa a fost posibilă prima experiență medicală a unor urme concrete ale celebrului Yeti.

În anul 1967, americanul Roger Patterson a avut și el plăcerea de a se întâlni cu Yeti, în timp ce hoinărea prin sălbăticia Munților Sierra Nevada, în nordul Californiei. Mai mult, el l-a făcut imediat înconjurul lumii. Masiva creatură, acoperită în întregime cu blană, privea direct spre obiectiv, mirată dar nu speriată, poate cu reproș pentru atentatul la intimitatea sa. După câte se pare, a fost deranjată în timp ce pescuia într-un râu, la marginea unei păduri. Specialiștii au parcurs imediat la analiza fotografiei și, practic , este vorba doar despre prima poză în care era surprins chipul acestei enigmatice vietăți, toate celalalte fotografii anterioare arătând doar urme, adâncite în noroi sau zăpadă.

Dată fiind raritatea situațiilor în care a fost văzut, specialiștii au tras concluzia că Yeti are o mobilitate excepțională, putând parcurge câțiva zeci de kilometri într-o zi, precum și o abilitate diabolică în a se feri de prezența oamenilor. Trăiește doar în munți, la înălțimi foarte mari, în zonele de nepătruns, și coboară în locuri accesibile oamenilor doar atunci când pe teritoriile sale nu mai găsește suficientă hrană. De aceea poate fi văzut atât de rar. Dar recent, în nord-estul Indiei, au fost descoperite două fire de păr, lungi de 33 respectiv 44 de milimetri, pe care specialiștii au fost incapabili să le asocieze cu vreo specie cunoscută de mamifer. În urma analizării minuțioase a mostrelor, zoologii au decretat că aceasta aparține unei specii necunoscute de primată, de statură foarte mare, al cărui mediu de viață este unul foarte aspru, și au recunoscut că este posibil să fie vorba chiar de Omul Zăpezilor.

În căutarea lui Yeti s-au organizat multe expediții și s-au scris multe cărți despre el. Misterul acestei creaturi nu a fost dezlegat încă în totalitate, dar nici mult nu mai este.

Covaciu Dan.